Rock Water -invata să te iubești, să te comporți bine cu tine însuți.
A ma iubi pe mine însumi înseamnă și a accepta tot ceea ce sărac, singuratic, dureros, întunecat, nefericit si care trăiește în mine,aceea bucatica din mine pe care o resping și de care mi-e rușine și pe care aș vrea să o pot șterge din istoria și existența mea.
A te iubi pe tine însuți înseamnă a admite venirile și plecările oscilațiilor din suflet , lacrimile tristeții, vuietul agitației și presiunea controlului, golul și abandonul care, de multe ori, închid inima in întuneric și suferinta .
A te iubi pe tine însuți constă și în a nu nega ceea ce nu iti place la tine dar care face parte din ceea ce ești. Nu mai fiți duri cu imperfecțiunile și eșecurile voastre , tolerați încurcăturile pe care le creati , poveștile pe care le scrieti , relațiile pe care le teseti.
A fi plini de compasiune pentru noi insine este o atitudine necesara pentru a vindeca, a evolua si a merge inainte. Dacă această dispoziție lipsește, vindecarea stagnează și nefericirea ocupă colțurile și locurile vieții noastre. Deschiderea către iubire nu constă doar în a lăsa pe alții sau pe altcineva să intre în inima noastră. În esență,deschiderea către iubire constă în a te iubi pe tine însuți și din acel loc se revarsă și se împarte excesul de iubire care ne umple sufletul.
A iubi perfectiunea nu este iubire, ci o tradare a iubirii, o renuntare la noi ca intreg in care personalitatea ROCK WATER este prinsa.
Anselm Grün spunea : „dacă nu tolerezi greșelile, va trebui neapărat să fii riguros cu tine însuți”. Cuvântul rigoare are anumite nuante : duritate, severitate, rigiditate, opresiune, lipsa de clementa , îngustime mentala. Însă, indiferent de nuanța pe care vrei să i-o dai, toate implică exercitarea unei anumite violențe asupra propriei persoane. O atitudine care își are rădăcinile în istoria copilariei.
Când ești copil și ești rănit, durerea este de o asemenea amploare încât trebuie să o scoți din conștiință, să o faci să dispară din memorie. Si cand se intampla acest lucru, o întreagă lume de reacții emoționale, cu o desfășurare puternică și relativ de scurtă durată și senzații asociate cu contextul a ceea ce a fost experimentat este reprimată. Consecința este că eliminarea sau excluderea sentimentelor duce la dizabilitate emoțională.Si astfel se nasc ,,afectiuni pe care nu le putem exprima,,
Dar cum rănești un copil? Cunoaștem cauzele despre care ne vorbește psihologia: abandon, respingere, lipsă de armonie și contact în primele etape ale vieții… dar există si alte motive mai intense și mai distructive:neluarea în considerare a individualitatii copilului ,neacceptarea lui asa cum este ,neluarea in considerare a sentimentelor lui , a-i cere sa fie altfdel pentru a-l iubi ,dragostea conditionata ,etc. Un copil supus acestei experiențe se retrage de obicei în sine și ridică un zid de apărare în jurul lui.Se întărește ca să se protejeze de ,,rana,, care doare atât de tare și pe care o trăiește ca fiind ireparabilă. Un astfel de zid îl izolează, îl împinge pe calea de a nu putea iubi din inimă și, în plus, răspunzând cu Nu, atunci când dragostea apare în viața lui, chiar dacă moare de dorinta să spună DA.
Ce se întâmplă în continuare? De obicei copilul devine violent, fie față de mediu, fie față de el însuși. În acest din urmă caz, autopedepsirea, deghizată în mii de feluri, devine o posibilitate foarte probabilă. În acest fel, acel copil rănit se transformă într-un adult care se mutilează fizic si emotional.Tatuajele ,operatiile estetice in exces ,relatiile furtunoase , depresie, infarct, ulcere, insomnie, dureri de cap și dureri de spate și alte o mie de simptome. Mai mult decât atât de obicei disprețuiește ceea ce face, simte, gândește și creează, considerand ca tot ceea ce el face nu are valoare. Apoi această rigoare cu „sine” ajunge la o formă teribilă de cruzime: suprimarea plăcerii.
Când o ființă umană reprimă plăcerea încă din copilărie, se dezumanizează și dacă, mai târziu, accesează experiența plăcerii, o va face într-un mod conflictual și dureros. Toată această dinamică continuă să fie manifestarea lipsei de iubire a persoanei față de sine.
Calea de ieșire din această mlaștină este să învățăm să ne împăcăm cu noi înșine, să ne iertăm neajunsurile și slăbiciunile în loc să ne judecăm pe noi înșine pentru că le-am comis.Lăsați deoparte perfecționismul și privarea de nevoile și dorințele noastre. Rigoarea, mortificarea ca paradigmă a evoluției, este de obicei un miraj care ascunde suferința unei răni pe care cineva vrea să o uite.Iar cine uita nu invata si cine nu invata repeta….
Dacă, în loc să fim duri cu noi înșine,învățăm să fim toleranți, și viața va manifesta propria noastră dulceață interioară pe care o uităm adesea. Noi, cu inflexibilitatea noastră, suntem cei care ne chinuim sufletul când rătăciți în nebunia noastră ignorăm acea învățătură evanghelică: Eu vreau milă și nu jertfe.
Viața este dezordonată, confuză, contradictorie, incitantă și miraculoasă. Cu suișurile și coborâșurile sale, viața nu poate fi altfel.La fel și relațiile.Fiecare persoană este așa cum este și trebuie să învățăm să iubim fără sa ne dorim sa îl modificăm pe celălalt, să-l transformăm în ceea ce ne-am dori să fie. Trebuie să acceptăm și să iubim imperfecțiunile celorlalți, să vedem frumusețea în asperități și nereguli.
Dacă suntem capabili să vedem splendoarea interioară a fiecărei persoane, ne vom vedea propria strălucire interioară și atunci tristețea existenței va fi alungata. Dacă încetăm să ne concentrăm pe neajunsuri sau virtuți și doar experimentăm relații, vom învăța arta modului în care două ființe imperfecte generează o întâlnire perfectă. Boala este o aparență, o mască. În spatele ei este ceea ce suntem. E frumos să învățăm să relaționăm plecând de la ființa noastră și nu de la aparență. Și în această direcție Rock Water este un bun profesor.
Eduardo H Grecco