Cătălina Dumitrescu (psiholog), superb despre singurătate:
Sunt două forme ale singurătății :
Una este cea despre care doctorul Yalom vorbea: frica de singurătate, ca frică ce ne poate domina viața și ne face să rămînem blocați în relații în care suferim în loc de a ieși din ele. Unele dintre aceste relații sunt profund toxice în funcționalitatea lor dar tiparele cognitive primite și setate în matricea noastră neurală sunt acelea de a rămîne. Deseori auzim: ”stau de dragul copiilor”; „stau pentru că nu voi mai găsi pe altcineva”, „stau pentru că nu mă pot descurca singur(ă)”; „stau pentru că altceva mai bun nu voi găsi”; iar în unele situații, multe din păcate, sunt persoane care nici măcar nu-și conștientizează suferința pe care relația disfuncțională în care se află, le-o aduce.
Cultura noastră este cea în care încă condamnăm persoanele care își aleg libertatea, care decid să nu locuiască cu, sau în apropierea părinților, care îndrăznesc să iasă din tiparele pe care societatea conservatoare le setează ca stil de viață.
Dacă vom privi atent vom observa multă suferință în cei care trăiesc fuzional prin :
-modul cum își vorbesc, de obicei ironic și persiflant,
-prin competitivitate mascată
– prin lipsa grijii față de propriul corp,
-printr-o alimentație dezordonată,
-prin abandonul emoțional al propriul eu (lipsa unor activități de tip hobby),
-prin comportamente narcisice de genul hiper-îngrijirii sau control excesiv asupra copiilor daca exista.
– prin menținerea unei ,,imagini înghețate,, lipsite de relaxare sau alteori tocmai printr-o aparentă relaxare care de fapt este studiată și inautentică.
Aceste comportamente sunt pline de suferință, sunt strigăte mute care scot la suprafață frica de a fi singur, frica de a fi autentic.
Corpul nostru reacționează la ceea ce creierul nostru percepe ca fiind stres. Atunci cînd trăim frica, care-i o emoție primară, activăm axa hipotalamo-pituitaro-adrenală (HPA), care activează amigdala din creier, iar aceasta eliberează hormonul de stres, fiind un semnal de alarmă pentru glanda pituitară. Aceasta activează glandele adrenale, adică adrenalina sau epinefrina, care se află deasupra rinichilor. Cînd acestea sunt activate, organismul intră în stare de alertă care se manifestă prin creșterea pulsului, dilatarea vasculară, fluxul sangvin se intensifică în zona tractului digestiv către membre și mușchi, setînd comanda de fugă pentru corp.
Dacă reacția este de a sta, manifestările corpului vor putea fi observate prin mărirea pupilelor, scăderea pragului durerii, punînd corpul în stare de atac. Cînd frica pe care o simțim se manifestă, în corpul nostru se întâmplă toate aceste reacții chimice care modifică chimia organismului și permite metabolizarea acestora prin procesul de somatizare care duce la boala propriu-zisă.
O altă formă a singurătății este solitudinea, care atunci cînd știi să o trăiești aduce echilibru și serenitate.
Tot ceea ce gîndim, spunem și simțim ne influențează dezvoltarea creierului. Acesta datorită procesului de neuroplasticiate se autoconstruiește permanent datorită experiențelor individuale particulare. Gîndirea, planificarea, învățarea, acțiunea influențează structura fizică a creierului, dar și organizarea sa internă datorită plasticității sale.
Este în regulă să ne placă solitudinea, să o dorim chiar dacă ne aflăm în relații bune și funcționale, cu cît ne vom acorda timp nouă înșine cu atît vom avea relații sănătoase și împlinite. Acolo unde nu ne luăm distanță și căutăm inconștient fuziunea unică dintre mamă-bebeluș, menținem starea de dependență și impotență emoțională care pe termen lung menține starea de frică.
Serenitatea dată de solitudine este o stare care se construiește, nu apare pur și simplu, nu înseamnă însingurare, cum am fi tentați să etichetăm, înseamnă reculegere, meditație, înseamnă activități recreative sau ocupaționale care aduc relaxare și întâlniri interioare profunde. Ca ele să se poată întîmpla este nevoie de un eu conectat cu sinele nostru cel mai înalt, o capacitate de introspecție profundă de a ne privi propriul adevăr, de a da la o parte mecanismele de apărare prin care îl acoperim de frica suferinței. Suferința, uneori, aduce eliberare, dar frica de a o trăi este atît de mare încît rămînem blocați și nu acționăm nicicum, adunînd cu trecerea anilor regrete care la finalul acesteia accentuează frica de moarte.
Nu există o concluzie personală pe care să o pot recomanda ca generală, e o concluzie individuală în funcție de istoria de viață și experiențele fiecăruia.”
Cătălina Dumitrescu.