Prof. Dr. Franz Ruppert – “Bolile, cu foarte puţine excepţii, îşi au cauza în relaţiile noastre”
“Diagnosticul de depresie e un diagnostic depasit. Acum 100 de ani, psihoterapia vedea în depresie o lipsă de apetit pentru viaţă, o lipsă de energie şi motivare. De atunci, foarte mulţi oameni au fost diagnosticaţi şi puşi în aceeaşi oală, care s-a tot umplut, până am început să ne mirăm că a dat pe din afară. Dar nici în secolul 21, psihiatria nu poate dovedi că depresiile sau tulburările de personalitate sunt boli în sens medical. Medicamentele anti-depresive nu corecteaza niciun dezechilibru biochimic , ci din contră, îl elimină pe cel care le foloseşte, din punct de vedere emoţional. Nici din punct de vedere genetic nu s-a putut atesta că există gene defecte sau că bolile psihice ar putea fi ereditare . Toţi avem aceleaşi gene, dar conectarea şi deconectarea lor este decisa de semnale care vin din noi sau din afara noastră. Aici e, de fapt, cheia suferintelor noastre.”
“Ceea ce am înţeles în toţi anii mei de lucru cu pacienţii este că bolile, cu puţine excepţii (când e vorba de accidente fizice sau diverşi viruşi), îşi au cauza în relaţiile noastre. Ceea ce ne îmbolnăveşte este felul în care psihicul nostru experimentează relaţiile importante. O experienţă sufletească traumatică creşte de patru ori riscul de a suferi de boli precum diabetul sau cancerul. Şi tot trauma e la baza depresiei sau a altor boli psihice grave. Asta înseamnă că orice demers de vindecare ar trebui să înceapă prin a ne privi cu sinceritate toate relaţiile importante din jur, pentru a vedea cum relaţionăm noi în ele, care sunt sănătoase, care ne îmbolnăvesc şi ce putem schimba.”
“- Aţi călătorit peste tot prin Europa şi aţi lucrat cu persoane din toate colţurile lumii. Spuneaţi că depresia e o etichetă prea vastă. Totuşi, care e suferinta care afectează cel mai mult generaţiile de azi?
Lipsa de identitate. A nu şti cine eşti cu adevărat. Tot felul de întâmplări nefericite timpurii care te forţează să renunţi la tine , de dragul altora. Să renunti la dorinţele tale, la sentimentele tale. Tu crezi că ştii cine eşti, dar de fapt ai trăit lucruri atât de dureroase cândva, demult, în copilărie, care te-au obligat să adopţi o falsă personalitate, ca să supravieţuieşti pericolelor şi unui mediu toxic din punct de vedere emoţional.
Dacă ar fi să fac un portret robot al multor oameni de azi, aş zice că biografia lor începe cu o traumă. Au fost ori abandonaţi, ori bătuţi, abuzaţi, au fost martori la ceva dureros, întâmplare în urma căreia au pierdut contactul cu propriile sentimente .
Ei continuă să trăiască ghidându-se mai mult după ce simt cei din jur, nu după ceea ce-şi doresc ei cu adevărat. Uneori, vor încerca insistent să obtină dragoste de la persoane care nu le pot oferi dragoste şi vor suferi şi mai mult. Alteori, se vor risipi în sexualitate, se vor oferi la nesfârşit, deşi profund nu caută sex, ci tot dragoste. Sau vor sfârşi în relaţii de co-dependenţă, adică tot alături de persoane care nu ştiu cine sunt, pentru că şi la ele contactul cu propriul suflet a fost tăiat. E felul în care aceşti oameni se sprijină, fiecare întreţinându-i celuilalt mecanismele de supravieţuire. Dar totul se complică când aceşti oameni decid să facă copii şi traumatizează, la rândul lor, fără să-şi dea seama.”
“Nu toate femeile trebuie să fie mame. Dacă dorinţa de a avea copii nu-ţi aparţine 100%, dacă nu te simţi bine la gândul că vei purta o sarcină, deja ai plecat pe un drum greşit. Nu e bine să faci un copil fiindcă îţi cere mama, soţul, societatea, fiindcă vrei să sudezi un cuplu care se clatină sau fiindcă eşti profund nefericită şi crezi că un copil te-ar putea repara. Fiindcă fără să-ţi dai seama, îţi vei abuza la rândul tău copilul. “
“- Câteodată, nici nu ştim că suntem traumatizaţi şi că am putea transmite mai departe asta. Cred că fiecare are despre sine impresia că e cât se poate de sănătos. Ce am putea face să frângem acest cerc vicios?
– Am putea începe prin a ne pune întrebări. Ăsta sunt eu cu adevărat? De ce fac lucrul ăsta? Îl fac pentru că mi-l doresc sau pentru că mi-e frică? Sau pentru că aşa m-am obişnuit? Sau pentru că altcineva aşteaptă asta de la mine? Sau pentru că vreau să dovedesc ceva? Aşa sunt eu sau mă manipulează viaţa? Sau vorbesc prin mine vechile suferinţe?”